Azi mi s-a reproşat că m-am schimbat şi că de ceva timp încoace critic tot ce mă înconjoară. Să le luăm pe rând.
1. Într-adevăr m-am schimbat şi chiar foarte mult. Dar este un lucru absolut normal să mă schimb. Stă în fi(e)rea omului să schimbe. Şi te schimbi datorită oamenilor pe care îi ai în jurul tău. Bineînţeles că, dacă eşti înconjurat de anumiţi oameni de la care ai ceva de învăţat, îţi însuşeşti lucrurile pe care tu consideri că trebuie să le iei de la acele persoane. Şi bineînţeles că, dacă anumiţi oameni din jurul tău se schimbă şi aceste schimbări te afectează -în rău sau în bine- şi pe tine, te schimbi şi tu în ceea ce priveşte relaţiile cu ei. Oamenii se vor schimba întotdeauna, pentru că aşa trebuie.
2. Într-adevăr critic. Dar critic lucrurile care mă deranjează, lucrurile care nu îmi plac, lucrurile care nu mi se par corecte, oamenii care mă deranjează, care nu îmi plac, a căror prezenţa şi al căror fel de a fi mă scot din sărite. Lucruri pe care eu, în mare parte, nu le fac. Şi oameni ale căror defecte sau părţi nasoale nu le am. Adică nu critic şi la rândul meu fac la fel. Nu, critic pe baza faptului că eu acele lucruri nu le fac. Şi ştiu că nu le fac pentru că nu mi s-au reproşat. În cazul în care mi se reproşează acele chestii pe care eu le condamn, încerc să le îndrept şi nu mai comentez, ba chiar îmi dau singură bobârnace.
Şi cred că am tot dreptul să mă schimb şi eu, ca tot omul, şi să îmi exprim părerea, chiar dacă e elaborată sub forma unei critici.